BIETII LAMPAGII SI RULETA VIETII

"Nu vreau să mor. Nu cred că e timpul să mor. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la moarte. Mai ales că am impresia că şi ea se gândeşte la mine. Şi la alţii. Spuneam, acum câteva săptămâni, că moartea e printre noi. Stă nevăzută în odaie, pe stradă, în avion, la spital. Şi mă gândesc la moarte pentru că prea mor mulţi oameni care dădeau un înţeles noţiunii de om. Prea mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Şi ritmul s-a înteţit. Şi se face întuneric în cultura română. Deodată, se aude un zvon. Care, în scurtă vreme, se confirmă. Şi începem să înţelegem cine au fost ei şi ce trebuia să facem ca să nu le scurtăm vieţile. Nimeni nu e atât de rău încât să n-aibă dreptul unei vieţi lungi.

Prăbuşirea lui Ştefan Iordache este inacceptabilă, intolerabilă, inadmisibilă. Degeaba ne iluzionăm şi ne narcotizăm cu ideea că el va trăi printre noi. Peste el s-a aşternut, de pe acum, pământ. Pământul, cu noi cu toţi, îl apasă. E nedrept. De ce să ne ducă el –şi ei – pe noi toţi? Iată-l, într-o fotografie, de acum 25 de ani, pe Ştefan Iordache, primind “Premiul Flacăra“, de la Adrian Păunescu. Eram în floarea vârstei. Şi nu ne gândeam la moarte. Şi iată ruleta vieţii.
Aşa a fost viaţa noastră. Pentru unii, ea nu mai e. A fost. Între ei, şi omul de geniu, Ştefan Iordache. Actor şi mai mult decât atât. L-am iubit dintotdeauna. Dovadă şi acel premiu, pe care nu m-a obligat nimeni să-l dau, ci doar conştiinţa mea.
M-am considerat prea norocos, ca să nu fiu generos cu toţi cei valoroşi, dar nu atât de norocoşi ca şi mine. De aceea am scris superlativ, de exemplu, despre genialii morţi ai generaţiei mele, Nichita, Sorescu, Alexandru. Dar e târziu. Pământul de la Gruiu l-a şi primit, la ora când apar aceste rânduri. Adio, dragule! Mă gândesc să convoc pe toţi actorii morţi ai anilor noştri să facem un teatru pentru cei vii. Dacă va fi nevoie, voi scrie eu prima tragedie. Cu viaţa mea. Noapte bună, Ştefane! Şi încă sper că n-a plecat decât unul rolurile tale."
                            ADRIAN PAUNESCU-Ruleta vietii
O mare tragedie, se scurge accelerat energia fiinţei noastre... 

Nu mai sunt ei, nu mai suntem nici noi ..Incet, incet, tot  mai multe valori se sting...Si parca e din ce in ce mai intuneric...
ASTEPTAM, BIETI LAMPAGII, SA NE SALVATI DE INTUNERICUL IGNORANTEI CARE NE AMENINTA...SI NE CONDAMNA SA TRAIM INTR-O LUME PERVERSA , ARTIFICIALA , SI.. DE MULTE ORI... NEBUNA...
Da, din nefericire se sting tot mai multi oameni ce isi merita acest titlu. Generatia celor ce inca stiu ce e aceea cultura devine tot mai mica. Desi mai sunt cativa inca interesati de asa ceva si in generatiile de acum, cum e generatia mea, suntem putini si oricum e inevitabil sa nu fim atrasi incet spre lucrurile fara rost ce ne imbecilizeaza. Mi-as fi dorit sa ma nasc cu o generatie inapoi fiindca nu aici imi e locul. ..





Stefan Hrusca- Bietii lampagii

Asculta mai multe audio diverse

Am dreptul sa ma intristez..."Alergator la zidul mortii"

Am invatat ca fiecare om este un actor si am invatat ca fiecare are un rol, iar rolurile mor  pe rand , odata cu noi, oamenii...
Am invatat de la el ca sfinti nu sunt cei din calendare ci parintii nostri, care numai sunt...
Am invatat sa ne unim glasurile intr un singur gand..."intr-o lume relativa''...

Numai viteza mă mai ţine viu

Şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,

Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu

Că sunt alergător la zidul morţii.

n-am timp la zidul morţii să m-aşez,

şi combustibil am, de nicăierea,

probabil unii cred că şi trişez,

dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.

n-am mai dormit de când eram copil,

cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,

iar dacă aţ încetini, umil,

m-aş prăbuşi din zid, pe totdeauna.

Distanţele pe care mi le-asum,

Paradoxal, sunt cele şi rămase,

pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,

vehiculul mi s-a urcat în oase.

A mă mai crede liber, nu încerc,

În toată cursa asta nebunească,

Fiinţei mele, alergând în cerc,

Îi este interzis să se oprească.

Şi, vai, în toată tragica belea,

Cobor şi urc mereu aceaşi pantă

Şi nemurirea e o boală grea,

Un fel de plictiseală arogantă.

Destui îşi pot închipui că eu

Ador această-ntrecere vulgară,

Că-mi place tot acest absurd turneu

Pe zidul morţii unui circ la ţară.

Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,

Şi înţeleg cu vrere vinovată

Că nu mai am puterea de-a pleca

De-aici, din zidul morţii, niciodată.

Nu pot trăi, precum nu pot muri,

Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,

Nu pierd nimic şi nu pot birui,

Ca biet nemuritor la zidul morţii.

Ce mai pot adauga,eu un om mult prea mic pe langa el, doar versurile sale spun totul

Nimic nu se învaţă de la nimeni

Până când nu înveţi acel lucru

Din propria ta experienţă.

Voi mă veţi iubi

Abia după ce

Veţi ajunge-n situaţia mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,

Poezia mea de dragoste nu e iniţiere,

În versurile mele nu veţi găsi

Descrise somptuos

Poziţiile dragostei

Ca-n manualele de pornografie indiana

Sau chiar daneză.

O, nu. Toată poezia mea de dragoste

E o imensa vatră de cenuşă

La temelia unui rug

Ce arde încă.

Sa ai Odihna,Alergatorule!

De-aicea, de pe patul de spital,

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Purtati-va de grija, fratii mei,  paziti-va si inima, si gandul!


Stefan Hrusca - Ruga pt parinti

Asculta mai multe audio diverse