REFLEX

Unele inimi functioneaza cu IUBIRE, altele functioneaza cu RAZBUNARE,iar altele DUPA CUM LE DICTEAZA MINTEA!
TOATE INIMILE , INSA, AU DE PARCURS ACELASI DRUM...

BIETII LAMPAGII SI RULETA VIETII

"Nu vreau să mor. Nu cred că e timpul să mor. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la moarte. Mai ales că am impresia că şi ea se gândeşte la mine. Şi la alţii. Spuneam, acum câteva săptămâni, că moartea e printre noi. Stă nevăzută în odaie, pe stradă, în avion, la spital. Şi mă gândesc la moarte pentru că prea mor mulţi oameni care dădeau un înţeles noţiunii de om. Prea mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Şi ritmul s-a înteţit. Şi se face întuneric în cultura română. Deodată, se aude un zvon. Care, în scurtă vreme, se confirmă. Şi începem să înţelegem cine au fost ei şi ce trebuia să facem ca să nu le scurtăm vieţile. Nimeni nu e atât de rău încât să n-aibă dreptul unei vieţi lungi.

Prăbuşirea lui Ştefan Iordache este inacceptabilă, intolerabilă, inadmisibilă. Degeaba ne iluzionăm şi ne narcotizăm cu ideea că el va trăi printre noi. Peste el s-a aşternut, de pe acum, pământ. Pământul, cu noi cu toţi, îl apasă. E nedrept. De ce să ne ducă el –şi ei – pe noi toţi? Iată-l, într-o fotografie, de acum 25 de ani, pe Ştefan Iordache, primind “Premiul Flacăra“, de la Adrian Păunescu. Eram în floarea vârstei. Şi nu ne gândeam la moarte. Şi iată ruleta vieţii.
Aşa a fost viaţa noastră. Pentru unii, ea nu mai e. A fost. Între ei, şi omul de geniu, Ştefan Iordache. Actor şi mai mult decât atât. L-am iubit dintotdeauna. Dovadă şi acel premiu, pe care nu m-a obligat nimeni să-l dau, ci doar conştiinţa mea.
M-am considerat prea norocos, ca să nu fiu generos cu toţi cei valoroşi, dar nu atât de norocoşi ca şi mine. De aceea am scris superlativ, de exemplu, despre genialii morţi ai generaţiei mele, Nichita, Sorescu, Alexandru. Dar e târziu. Pământul de la Gruiu l-a şi primit, la ora când apar aceste rânduri. Adio, dragule! Mă gândesc să convoc pe toţi actorii morţi ai anilor noştri să facem un teatru pentru cei vii. Dacă va fi nevoie, voi scrie eu prima tragedie. Cu viaţa mea. Noapte bună, Ştefane! Şi încă sper că n-a plecat decât unul rolurile tale."
                            ADRIAN PAUNESCU-Ruleta vietii
O mare tragedie, se scurge accelerat energia fiinţei noastre... 

Nu mai sunt ei, nu mai suntem nici noi ..Incet, incet, tot  mai multe valori se sting...Si parca e din ce in ce mai intuneric...
ASTEPTAM, BIETI LAMPAGII, SA NE SALVATI DE INTUNERICUL IGNORANTEI CARE NE AMENINTA...SI NE CONDAMNA SA TRAIM INTR-O LUME PERVERSA , ARTIFICIALA , SI.. DE MULTE ORI... NEBUNA...
Da, din nefericire se sting tot mai multi oameni ce isi merita acest titlu. Generatia celor ce inca stiu ce e aceea cultura devine tot mai mica. Desi mai sunt cativa inca interesati de asa ceva si in generatiile de acum, cum e generatia mea, suntem putini si oricum e inevitabil sa nu fim atrasi incet spre lucrurile fara rost ce ne imbecilizeaza. Mi-as fi dorit sa ma nasc cu o generatie inapoi fiindca nu aici imi e locul. ..





Stefan Hrusca- Bietii lampagii

Asculta mai multe audio diverse

Am dreptul sa ma intristez..."Alergator la zidul mortii"

Am invatat ca fiecare om este un actor si am invatat ca fiecare are un rol, iar rolurile mor  pe rand , odata cu noi, oamenii...
Am invatat de la el ca sfinti nu sunt cei din calendare ci parintii nostri, care numai sunt...
Am invatat sa ne unim glasurile intr un singur gand..."intr-o lume relativa''...

Numai viteza mă mai ţine viu

Şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,

Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu

Că sunt alergător la zidul morţii.

n-am timp la zidul morţii să m-aşez,

şi combustibil am, de nicăierea,

probabil unii cred că şi trişez,

dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.

n-am mai dormit de când eram copil,

cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,

iar dacă aţ încetini, umil,

m-aş prăbuşi din zid, pe totdeauna.

Distanţele pe care mi le-asum,

Paradoxal, sunt cele şi rămase,

pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,

vehiculul mi s-a urcat în oase.

A mă mai crede liber, nu încerc,

În toată cursa asta nebunească,

Fiinţei mele, alergând în cerc,

Îi este interzis să se oprească.

Şi, vai, în toată tragica belea,

Cobor şi urc mereu aceaşi pantă

Şi nemurirea e o boală grea,

Un fel de plictiseală arogantă.

Destui îşi pot închipui că eu

Ador această-ntrecere vulgară,

Că-mi place tot acest absurd turneu

Pe zidul morţii unui circ la ţară.

Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,

Şi înţeleg cu vrere vinovată

Că nu mai am puterea de-a pleca

De-aici, din zidul morţii, niciodată.

Nu pot trăi, precum nu pot muri,

Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,

Nu pierd nimic şi nu pot birui,

Ca biet nemuritor la zidul morţii.

Ce mai pot adauga,eu un om mult prea mic pe langa el, doar versurile sale spun totul

Nimic nu se învaţă de la nimeni

Până când nu înveţi acel lucru

Din propria ta experienţă.

Voi mă veţi iubi

Abia după ce

Veţi ajunge-n situaţia mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,

Poezia mea de dragoste nu e iniţiere,

În versurile mele nu veţi găsi

Descrise somptuos

Poziţiile dragostei

Ca-n manualele de pornografie indiana

Sau chiar daneză.

O, nu. Toată poezia mea de dragoste

E o imensa vatră de cenuşă

La temelia unui rug

Ce arde încă.

Sa ai Odihna,Alergatorule!

De-aicea, de pe patul de spital,

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Purtati-va de grija, fratii mei,  paziti-va si inima, si gandul!


Stefan Hrusca - Ruga pt parinti

Asculta mai multe audio diverse

Omul-Inger

Prietenie inseamna sa fii alaturi de prieteni nu cand au dreptate, ci atunci cand gresesc. Andre Malraux



Orice lucru din lumea asta poate fi vazut asa cum vrei tu. Bun sau rau; simplu sau complicat; usor sau greu. Nu conteaza cum sunt lucrurile, conteaza cum le privesti tu. Iar felul in care le privesti se afla tot timpul sub controlul tau.Toti trebuie fim pregatiti intr-un fel sau altul, sa trudim, sa suferim, sa murim.

Sunt oameni care trec prin vietile noastre fara sa lase nimic bun in urma...fara sa le pese de tine, sunt oameni pe care ii cunosti de ani buni, dar de care te-ai putea lipsi in orice clipa, fara niciun regret... fara niciun dor...fara niciun sentiment. Sunt zeci de oameni carora le acorzi statutul de "prieteni" dar ei nu sunt decat niste cunostinte, care ori te vorbesc pe la spate, ori iti rad in fata, oricum ... tot una e.

Insa... Dumnezeu are grija de fiecare in parte, de fiecare om care cere putina indurare... si il rasplateste exact cand toate parca ii cad in cap... cand simte ca viata lui nu prea mai are culoare, cand lacrimile au luat locul zambetelor, si cand sperantele toate au murit, lasand loc liber regretelor si dezamagirii.

Uneori, la rascruce de drum, cand ai cazut jos si-ti vine sa nu te mai ridici niciodata... pentru ca sti ca de jos poti sa te ridici, dar de sus poti doar sa cazi, vine cineva...de nu stiu unde, dintr-un loc ... si te ia de mana, desi tu.... nu ai intins mana dupa ajutor. Si totusi te ridica si te intreaba " cum te simti" , iti spune ca viata e grea, dar nu cu scopul de a-ti confirma si mai mult lucrurile pe care le-ai trait si te-au durut, ci pentru ca pur si simplu ii pasa... pur si simplu vrea sa te vada cum reusesti sa faci primii pasi singur, dupa suturile in fund si palmele pe care viata ti le-a dat. Acela care iti sterge si ultima urma de regret si durere, acela care te priveste cu ochii sufletului si-ti intelege pana si cel mai mic sentiment care vibreaza prin tot corpul, acela care a suferit la randulul lui, dar nu se plange, ba din contra, merge triumfator si cu capul ridicat privind lumea in ochi, acela... da... e ingerul pazitor care a fost trimis sau mai degraba chemat sa iti demonstreze ca totusi "viata e grea, si trebuie sa te descarci ca bateria cand in sfarsit prinzi un om sa te asculte".

de aceea am sa cred,poate in naivitatea mea ca exista  PRIETENIE -acea prietenie care de fapt inseamna un suflet in doua trupuri...
PS : postarea aceasta este special pentru tine, prietenul meu din umbra, Tavi, si vreau sa-ti multumesc pentru ca ma auzi cand vorbesc- si vorbesc, stii bine:)) , intelegi ce spun, dar , mai ales, pricepi si ce nu spun in cuvinte-ceea ce doar prietenii foarte buni pot:) MULTUMESC!

Un prieten adevarat te prinde de mana si iti atinge inima. Gabriel Jose García Marquez

Am descoperit...

Am descoperit ca nu mori oricate lovituri de oricate feluri ai incasa de la oricati straini, dar ca te doare de moarte un telefon neprimit de la un prieten.

Am descoperit ca desi suntem toti oameni mari , nevoia de gesturi mici nu dispare.

Am descoperit ca uneori prietenii se duc sau ii trimiti la 2000 de leghe afective distanta si ca drumul inapoi nu se face cu dintii stransi si nas pe sus.

Am descoperit ca prietenii mai au si viata lor. Si oamenii, in general, au o viata a lor, o viata in care uneori nu esti inclus, nu esti pe primul loc, nici pe-al doilea, si poate chiar pe ultimul e bataie. Ma rog, eu periodic uit asta, ei periodic imi amintesc.

Stiu de mult timp asta, surpriza vine din faptul ca persoana pe care o descoperi langa tine (pentru ca mereu e cineva langa noi) e, de cele mai multe ori, fix cea de care ai nevoie, asta desi te vedeai facand altceva, langa altcineva.

am descoperit ca,de fapt,numai orbii sunt mereu singuri.

 Am descoperit ca poti avea regrete atat de adanc înfipte in tine, atat de fierbinti si ca niciodata nu le mai poti satisface, umple sau sterge.

Am descoperit ca faptul de a nu sti ce vrem in momente in care ar trebui sa stim clar ce vrem ne duce fix în extrema cealalta, de a nu mai sti vreodata ce ne dorim, ci de a avea, pentru viitor, doar raspunsuri la dorintele initiale, care, da, sunt sau doar par a fi ale noastre.

Am descoperit ca nu poate sa fie altfel! Si e logic sa fie doar asa.

Raiul e doar o alta lume in care ne-am muta sa traim cum meritam sa traim.

Dar stiti ce? Si Iadul tot o alta lume e...

jucatori de sah...

El priveste tabla de sah…Se gandeste, ezita. Apoi o priveste ca si cand asteapta un indemn din partea ei. Zambeste trist, anticipandu-i mutarea. Ar fi vrut ca atunci cand jocul depindea numai de el, sa fi avut alte mutari. Poate ca acum ea inca ar fi fost pionul pe care el il modela de fiecare data dupa placul sau.

Ea il priveste…Zambeste, gandindu-se la urmatoarea mutare. In sfarsit a venit randul ei sa-l lase fara cuvinte, sa faca ultima mutare si sa incheie jocul. Intotdeauna ii placuse expresia: “totul sau nimic”. Acum a ales nimic tocmai pentru a avea totul. Sah mat!

Daca stau sa ma gandesc, toate mi se par la fel de misterioase, la fel de fatale, totul e numai o trecere de pe alb pe negru, cu regina sau cu nebunii de abanos...

Lasati-ne pe toti impreuna!

N-am fost in apele mele in ultimele zile. Am avut de luat decizii grele iar mai apoi am stat prosteste sa-mi masor propria viata. M-am intrebat daca nu am gresit odata, in trecut, prea mult ca sa mai pot repara ceva astazi, iar mai apoi m-am intrebat cum voi trai pe viitor cunoscand consecintele hotararilor pe care eu singura le-am luat.

Mi-a fost… imi este teama. De viitor, cel pe care pana acum il iubeam mai mult decat clipa de acum si pe care il visam mai frumos decat momentele care au fost. De viata in general si de surprizele neplacute pe care ni le pregateste.Mi-e teama colac peste pupaza si de  criza socio-economica pe care nu o inteleg si pentru care nu ma simt in niciun fel vinovata. Desi un prieten de alta nationalitate imi repeta, mai in gluma, mai in serios, ca lipsa mea (ca roman) de preocupare este cea vinovata pentru situatia in care s-a ajuns. Poate are dreptate. Dar eu din patru in patru ani am fost personaj in schitele lui Caragiale, intreband pe fiecare cu cine ar trebui sa votez si sfarsind prin a concluziona ca, din pacate, dintre mai multe rele nu ai cum incropi ceva bun. Asadar ma numar si eu printre alegatorii absenti care sunt in parte vinovati pentru situatia zilelor noastre.
Dar nu despre politica vreau sa va scriu. Pentru ca nu o cunosc, pentru ca nu o plac si pentru ca, de fapt, vreau sa va spun ca nu conteaza. Stiu, ne-au fost taiate procente grele din venituri. Numaram facturi si ne intrebam ce va fi mai departe. Insa exista pe lume, credeti ori ba, lucruri cu mult mai importante care va pot fi luate. Va pot fi luati oameni dragi. Va poate fi luata iubirea. Sau prietenia. Sau speranta.
Daca va faceti si voi probleme pentru nimicuri, va rog sa va amintiti ca sunt atatea lucruri pe care inca le mai aveti si care sunt cu mult mai importante decat orice criza, TVA sau salariu incat imi vine sa strig in gura mare: “Luati-le! Numai lasati-ne pe toti impreuna!”. Oricum impreuna am putea rezolva orice.
Astazi am pierdut un prieten bun. Un om pe care il respectam si il iubeam si, intr-un mod deloc meschin, il invidiasem odata. Fiindca traia o poveste de dragoste minunata, isi intalnise sufletul pereche si primise in dar un fiu minunat. Fiindca stiuse intotdeauna sa se bucure de viata la maxim. Pentru ca radea in fata necazului si gasea si ultimul strop de optimism de pe fundul unui pahar gol.
Imi place sa cred ca toti oamenii sunt buni si frumosi. Dar e absolut evident ca unii sunt mai buni si mai frumosi decat altii. Iar pe acestia din urma se pare ca Dumnezeu se grabeste sa-i cheme la El. Ma zbat intre a fi revoltata si a ma alina cu gandul ca exista o logica si o dreptate in aceste decizii, insa e mai presus de noi. Fiindca eu incerc sa cred in continuare cu naivitate ca viata este dreapta. Numai ca noi nu intelegem regulile.

lectie de viata

"Una din prejudecatile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul;oamenilor li se pare ca au si inteles ceea ce au clasat.Dar nu ma pot opri sa gandesc ca pretutindeni exista o padure in care se pierde o linie ferata.Pentru ca mereu exista un orizont dincolo de care consideram ca e normal sa ajungem.Si mlastina unde ne trag amintirile.(Octavian Paler-Viata pe un peron)


Cat de mare mi se parea cartierul copilariei mele.Cat de largi erau strazile si curtea casei.Acum, prin ochii maturului nu vad decat un petec de pamant din care rasar cateva manunchiuri de iarba.Ce mult ma bucuram cand prindeam licurici si ce importanta ma consideram doar pentru ca aveam cu doi licurici mai mult decat ceilalti.Timpul a trecut si alte lucruri au fost prioritare.Pe masura ce am mai facut in pas pe drumul vietii alti oameni au primit onoruri si alti oameni mi-au marcat existenta.Va veni probabil un timp in care voi descoperi ca din multimea de lucruri pe care le-am considerat vitale nu mai ramane decat esentialul.Va veni un timp in care lucrurile cu adevarat importante vor fi senzatiile,ce-am vazut,ce-am aflat si rasaritul.Si totusi ramane intrebarea Maestrului:”De ce trebuie sa ne apropiem de adevar numai plini de rani?”

povesti fara cuvinte...

In zori,Seherezada se opri... povestile tac...Povestile tac, stranse in lacrima...

In zborul nostru intre si prin lumi, o data la sute de ani ne revedem... Atunci povestile tac, stranse in lacrima. Una. Una singura.

O singura lacrima, adunata in sute de ani de asteptare...

Intalnirea asta e atat de asteptata incat atunci cand vine ma ia pe neasteptat.

Asa a fost acum.

Tin minte ultima oara. Era pe muntii arsi, dupa ultime batalii sangeroase. Se facuse un camp de plangere. N-am uitat. Nici tu...

Acum ne revedem pe campiile trandafirii ale rasaritului de soare. Desfacerea norilor a fost atat de lina incat a stat si vantul sa priveasca.

S-au oprit ciocarliile inainte sa se avante. Suna ceva... Ramasese cantecul tau. Cantecul privighetorii, ramas pe marginea zorilor, tragand corzi fermecate intre cer si pamant.

Am stiut...

Am stiut ca asa avea sa fie. Sa se opreasca toate lumile in loc.

Peste campiile noastre, ramase de atunci sa ne astepte, s-a asternut abur de roua. In fiecare picur, curcubeu... milioane de curcubee rotunde, intre cer si pamant...

Aerul bland s-a ridicat si s-a oprit. Asteptarea, adusa pe marginea marginilor, m-a sorbit.

Si atunci toate povestile au tacut. M-am trezit plutind peste campuri si stiam... Simteam ca va fi ceva...

Mirosul de iasomie, venit de cateva zile... Ultima data, acum sute de ani, tineai la piept iasomii... Era in alt loc, in alt timp...

Ne regasim acum. O data ni se deschide poarta si singura poveste care mai canta e asta. Toate celelealte tac, stranse in lacrima.

Peste campuri pasesc, alunec, zbor lin... Nu alerg. Nu mai alerg. Nu e nevoie. Oricum, poarta se dechide atat cat se deschide si sta atat cat sta. Intre lumi, intre spatii, lumina soarelui arunca raze orbitoare si totul e o nesfarsita curgere de lumina. O singura umbra se vede, venind din Soare, luminand din miezul ei insasi...

Pasii... pasii vin unul spre altul si canta prin ierburi. Deschisa, setoasa sa vada, cararea sopteste usor, ca o apa... Ea tine minte ultimele noastre vorbe si atingeri, de atunci... Si fluturul degetelor, bataia inimilor in palme...

Sopteste si asteapta sa vada iar.

Poate va vedea, poate nu. Eu nu mai tin cararea, mi-e campul mai drept...

Vii asa cum te stiu... trestie blanda, foc si apa... Flutura straiul... Acelasi strai de atunci, din ultima batalie.

Mi-e drag chipul tau si parul acum argintat. Argintul imi curge si mie si stiu ca vor trece iar sute de ani si vom fi si mai argintii... Nu-i decat frumusetea vietii traite si adunate-n comori de argint... Batranii nostri, cei ce ne-au aratat primii drumul, erau cu totul si cu totul de argint cand i-am vazut prima oara. Acum... acum sunt de aur, asa-i?

Ei umbla prin Soare si tes alte lumini...

Atingerea se topeste in dorul ars de atata timp... Curgem unul in altul si ametim... Manile ne prind in roata... Roata isi face un singur miez. O singura inima ... Vartejul ce suntem urca spre trandafirii cerului. Trecand prin straturi de aer dulce si inmiresmat, te sorb... Iasomie si trandafir...

M-ai invatat acum randuri de sute de ani dulceata inimii. De-atunci stiu. De-atunci a ramas cea mai dulce dulceata. Si pieptul tau, cel mai dulce reazem si loc de stat si simtit...

Din cand in cand mi-e dat sa regasesc o clipa asta, pe nisip sau pe iarba. Din cand in cand vii ca zefir sau ca briza.

Si o data la sute de ani ne gasim. Iata, data asta a venit.

Urcand printre nori, mai sus, tot mai sus, privim campurile noastre, si lumina alearga in margine tot mai lata prinzand case si pomi si ape, daruind locurilor stralucirea zilei ce incepe.

Pe masura ce zorii se sting topiti in focul zilei, urcam in vartej, sorbiti catre Soare...

Stiu ca atunci cand voi inchide ochii poarta se va inchide iar... Abia clipesc, cu ochii in ochii tai. Si privim unul in altul, cautandu-ne vietile traite atata timp... Ne vedem umblatul prin lumi si cercurile prinse si desprinse. Atatea vechi si noi incercari... Aripi, aripi ne-au facut ele, aripi crescute pe marginea ranii cusuta cu fir de par argintat.

Stiu ca de la tine mi-au venit in varfurile degetelor firele de argint, cand imi era sa cos si sa inchid... De la mine ai firele tale de argint care ti-au scris povestile pe trup...

Doar in inimi am cusut noi altfel. Pentru inimi ne-au fost ochii...

Acum ne sorbim in priviri si curgem cat putem unul in altul... Oricat de mari ar fi inimile, ele stiu sa se umple.

Si iata ca se aseaza bland in ele toata curgerea, toate vieile noastre.

Ne-am spus tot... Povestile au tacut si lacrima cursa unul in altul s-a prelins in toate alcatuirile noastre.

In ultimul tremur al ei, in ultima invartire a rotii ce suntem, ochii tresar si, prea pline, pleoapele cad...

Si atunci poarta se inchide. Lumile se desfasoara una din alta si din una suntem iarasi doi... Peste campii mai lunecam o vreme... Fluturul lin al degetelor tine tremurul inimii...

Se vor naste iar sute de ani pana la revedere...

Doar daca...

E timpul in care zorii sfarsesc in lumina zilei. Pe marginea clipei am putea... am putea oare?

Da... Ramane un loc in care sa fim impreuna, sfidand si poarta si timpul.

Privim iar unul in altul si tragem de marginea clipei. Marginea taie, timpul se razvrateste si-si porneste furtunile... Mainile strang si pe ultima clipire a clipei ne strangem unul in altul. Unul poate curge mai usor si mai repde. Suflam o data... o singura bataie de inima...

Marginea clipei cade. Pe sub poarta ce se inchide, sageata se arunca in miezul de Soare...

Se spune ca Soarele e orbitor.

Nu ne mai trebuie ochi...

Pariu pe o lacrima...

emotionant pana la lacrimi.

Greu, tare greu de urmarit pozele si comentariile! Tare greu cand "pleaca" cineva.... extrem de greu cand "pleaca" bebelusi, copilasi...devin ingeri prea devreme...Dureros pentru parinti, frati, surori, bunici.... Multa putere parintilor de ingerasi! I-am vazut ridicandu-si aripile in lumina de-atatea ori...odata cu ei, s-a rupt si ceva in sufletul meu...am asistat neputincioasa la durererea sfasietoare a celor care i-au adus pe lume...

O mama care isi strange in brate copilul in fiecare zi gaseste foarte greu cuvinte potrivite pentru o mama care si-a pierdut puiul.. dar inima mea e plina de tristete cand citesc despre voi, si va admir si va compatimesc in acelasi timp.... va admir pentru puterea voastra de a rezista unei asemenea dureri...

 Astazi, 30 mai, a fost "Ziua Mamelor de INGERI" acelor mame care si-au pierdut,odata cu pruncul crescut in fiinta lor o parte de suflet...peste tot in tara s-au ridicat la cer baloane colorate -pe care erau scrise gandurile celor ramasi; aici, in orasul meu, in loc de baloane s-au ridicat la cer porumbei...

Cand vei privi cerul, noaptea, pentru ca eu voi locui pe una din ele, pentru ca eu voi rade acolo, atunci pentru tine va fi ca si cum toate stelele ar rade. Tu vei avea stele care vor sti sa rada! "

Antoine de Saint-Exupery - Micul Print

Nici eu nu stiu ce sa spun ... n-am stiut niciodata si m-am abtinut de frica sa nu provoc mai multa suferinta!

Ma rog insa sa le dea Dzeu putere mamelor de ingeri sa-si poata duce crucea grea!

Ma intreb si eu o data cu ele "De Ce???" si iar ma rog sa le dea intelegere si incredere in vointa Lui desi este peste puterea omeneasca a intelege caile Domnului, uneori...

....si, desi ma doare, multumesc mamelor de ingeri, pentru ingerasii care de-acolo de sus vegheaza asupra celor care au ramas aici...

Primiti si din partea mea toate gandurile calde si pline de lacrimi!

Sa va dea Dumnezeu putere!

BALADA MORTII REPETATE

Te pleaca peste jarul de surcele

Si trist sopteste c-a zburat iubirea
Mai sus de muntii frati cu nesfarsirea
Ca sa-si ascunda chipul printre stele"

-1923, William Butler Yeats (Irlanda)
 
spune-mi ca vrei/si pot sa zbor/printr-n vartej ametitor/pana rasar la tine-n prag/sa-mi mori de dor,/sa-ti mor de drag...

DUREREA FEMEIASCA

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Si, sa mai amanam, nu-i intelept,
Ar fi, sa recunoastem, in sfarsit,
Femeia, n-are, totusi, nici un drept.

Muncim, ca niste sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintai traseu,
Stam in picioare, inca de cu zori
,Si va mirati ca nu mai sunt subtiri,
Dar voi, care va credeti tot feciori,
De ce nu aratati ca niste miri?

Pe unde ne dati dreptul de-a munci,
Lucram istovitor, cu voi in rand,
Din cand in cand, in burti ne dati copii,
Iar voi plecati a altele, razand,

Cand suferiti, ne cereti langa voi,
Ori va-mbatati, ori ati trudit prea mult,
Va plangem, cand va duceti la razboi,
Sau cand va speriati, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim,
Si legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateti, ne-nselati si noi o stim,
Ba, alteori, intram in circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Va fura amintirile de ieri,
Isi vor plati placerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiasi placeri.
Si, uneori, pacatuim curat,
Crezand, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Ca insusi Dumnezeu este barbat
Si nu le intelege pe femei.

Dar, vai, a fost odata prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Si-acum, ne omoram sarguincios
Si zilnic ne distrugem fara rost.

Ne-nvinge viata fara orizont
Si voi ne-nvingeti, intr-un mod cainesc,
Traim ca niste vaduve de front
Si mainile mereu ni se aspresc.

Acum, cand auziti acest repros,
Priviti, fara privire, inapoi,
Incuvintati din cap, marinimosi,
Si credeti ca nu-i vorba despre voi.

Si, totusi, e vorba despre toti
Sunteti la fel de rai si de flamanzi,
Durerea femeiasca pentru soti,
E-un credit fara giruri si dobanzi.

Va e urat cu noi, va e urat,
Si ne-ati ucide, dragilor barbati,
Asa ca va rugam numai atat:
Puteti sa ne jigniti, sa ne-njurati,
Dar faceti-o cu tonul coborat
Si pan-adorm copiii, asteptati.

de Adrian Paunescu

O poezie superba… pentru noi femeile… in care sunt descrise multe sentimente si presentimente ale femeilor… surprinzator… de un barbat. Un barbat, ce pare sa intelega mult mai multe decat multe femei din lumea asta.

Acolo unde suntem NOI...

Intr-o lume plina de prejudecati incercam sa gasim intotdeauna un coltisor care sa fie numai si numai al nostru. Cel mai degraba suntem determinati sa-l cautam atunci cand nu ne mai regasim, cand ne-am pierdut si ne simtim ai nimanui si mai ales mult prea singuri. Zambete ocazionale, rasul sincer in fata unei glume, de multe ori patetica, privirea pierduta si mai ales gandurile…toate ascund de ceilalti ce se intampla in realitate cu noi. Suntem de cele mai multe ori ascunsi pentru ca suntem pierduti in cautarea sinelui.
Atunci cand te pierzi pe tine, cand simti ca nu mai esti confortabil in propria piele si, mai ales, atunci cand simti puternic sentimentele neexprimate ale celor de jur, atunci si doar atunci incepi cu disperare cautarea. Mai niciodata nu reusesti sa afli pe unde ai pierdut omul vesel care obisnuiai sa fi. Asta nu pentru ca tu te-ai fischimbat. Esti acelasi din momentul in care te nasti si pana in ziua in care treci dincolo, indiferent ce inseamna dincolo… Toate astea se intampla pentru ca e imposibil sa tii pasul cu schimbarile dure ale mediului in care traiesti. Oameni care intra in viata ta pentru ca intr-o buna zi sa dispara fara un cuvant, cuvinte care sunt spuse pe negandite si pe care ajungi sa le regreti, trairi ce niciodata nu se mai intorc si sentimente care palesc in timp pentru ca mai apoi sa dispara in neant.
Nu ne alegem locul in care traim sau familia in care ne nastem. De multe ori nici macar nu avem privilegiul sa ne alegem traiectoria propriei vieti sau momentul in care am vrea sa se termine aceasta. Nu ne putem alege momentul in care ne nastem sau modul in care ajungem sa iubim. O facem pur si simplu, fara a constientiza ca, poate undeva, cineva, independent de vointa noastra, a ales pentru noi si a trasat, jucandu-se, tot destinul noastru.
Cum ne dam seama daca mai iubim ce am iubit candva sau ce am crezut ca iubim? Cum putem spune daca mai vrem sa fim cum am fost sau vrem mult mai mult decat atat? Si, mai ales, exista acel creion magic care,dansand pe foaia alba a vietii noastre, stabileste calea pe care inconstient o urmam?

Moralitatea unei prietenii

Nu am vorbit niciodata despre asta si ma mir.Nu stiu daca s-a prins cineva si daca nu, spun eu acum, pe post de introducere, ca prietenia pentru mine este foarte importanta, cu tot cu pachetele ei.(mi-a venit in minte subiectul asta dupa ce am discutat despre moralitatea unei prietenii cu un bun amic,chiar astazi..) Daca esti prieten cu mine inseamna ca nu ravnesti la ceea ce am eu, nu soptesti altor urechi ceea ce ar trebui sa auda urechile mele, nu ma minti, nu-mi furi cerceii de pe frigider, banii din poseta sau iubitul. Chestii simple, rezonabile si responsabile. La randul meu iti ofer aceleasi beneficii, poate chiar in plus.Romancele nu au o structura psihica prea buna.(!) Unele dintre ele s-au nascut si se taraie prin viata cu singurul scop de a întalni cat mai repede un barbat care sa le ia, sa le duca, sa le faca.(nu conteaza mijloacele) Cum populatia Romaniei se bucura de un procent mai mare de femei decat de barbati, lupta devine de-a dreptul perversa( ha! )-as putea da si exemple certe ,reale,in cazul in care s-ar gasi voci care a ma acuze ca fabulez,desi sunt convinsa ca fiecare are cate o poveste de genul asta in "buzunar"-fie chiar el personaj principal,vecin,prieten,ruda ,etc.
Toooata lumea stie, numai ea, sotia,sau sotul) nu, pentru ca prietenii ei (printre care nu, nu ma numar) au decis sa nu se bage.Eu m-am saturat de oamenii astia, de cei care aleg sa taca, (zic ei) sa protejeze, sa nu se bage. Bine-bine, daca asta e parerea ta, atunci de ce ai prefera ca tu sa stii daca e sa ajungi vreodata intr-o situatie de genul asta?! De ce sa treci drept cel/cea mai mare fraiera in ochii tuturor? De ce sa nu ai posibilitatea sa alegi? De ce sa nu stii ca sor-ta(prietena,colega) e o lepra? Trecand peste faptul ca asa ceva nu se face, daca s-a intamplat si asa a fost sa fie, prietenii patitului au datoria morala de a-i spune. Asta e parerea mea si niciodata nu o sa cred altceva, desi stiu ca sunt femei care ti-ar da cu ceva in cap daca vii sa le spui asta, crezandu-se fericite in ignoranta lor, mergand pe principiul ca ceea ce nu stii, nu te afecteaza, gandind ca nimeni nu trebuie sa se bage in relatia lor, ca e treaba lor, etc, etc, etc.Eu aleg oricand sa fiu informata decat sa traiesc iluzia unei relatii. Si aleg sa spun. Voi?

alte cuvinte...

Hobbitul;("http://hobbitul.wordpress.com/")
Rasar oriunde as apune si sunt doar un ciob intr-o lume de cristal

O data ce-ai iubit pe cineva, dragostea ramane. Caci dragostea-i atat de rara, atat de greu de intalnit.
Pentru un barbat indragostit, toate femeile nu sunt decat femei cu exceptia celei celei pe care-o iubeste: ea este pentru el o fiinta omeneasca. Pentru o femeie indragostita, toti barbatii nu sunt decat fiinte omenesti, cu exceptia celui pe care il iubeste: pentru ea, el e un barbat.

Iubirea adevarata poate sa sufere dar nu sa moara!!Amintirile nu ne mai pot omori; cel mult pot face o rana să doară si sa sangereze din nou.!
“Iubire ? Singuratate? Intelepciune ? Ce nevoie mai am de notiuni aici unde inima are propriul ei limbaj? Si unde iubirea, singuratatea si intelepciunea se amesteca intr-o stare de spirit pentru care nu exista cuvinte?”


„Nu vreau sa ma eliberez de demoni, pentru ca astfel mi s-ar lua si ingerii.”
* „Nu va temeti de nimic, calomniati permanent; chiar daca acuzatul va va rasturna spusele, rana e facuta si, desi se va vindeca, vor ramane cel putin …”
*„Toate neputintele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de evada din propria tristete”
*„intr-o dragoste adevarata, trebuie sa fii putin sclav pentru a fi liber, adica sa nu vezi nimic în jur
* „A te lupta cu tine insuti este lupta cea mai grea, a te învinge pe tine insuti este biruinta cea mai frumoasa !”
*„in vremuri ale minciunii universale, a spune adevarul este un act revoluţionar!”
*„Accept sa fiu ultimul om, daca a fi om inseamna sa semeni cu ceilalti.”

ASTAZI...

Sunt un om complicat .

Nu ma pune sa explic pentru ca nu voi sti sa o fac. Imi alearga prin minte , prin sange atatea amintiri , dar eu aleg sa traiesc prezentul, asa am invatat .
Standarde prea ridicate care imi fac caderea din ce in ce mai dureroasa ...nu-mi mai vreau corpul plin de vanatai .
Privesc inauntrul meu si vad o multime de ace infipte de toti in inima mea precum intr-o perna . Unii au apasat mai adanc decat altii , cred ca am sa rad, nimeni nu a infipt mai adanc decat moartea . Universal valabil .
Ce fac acum ?
Incep sa imi scot acele chiar daca risc si doare mai tare ca atunci cand m-au strapuns ...si am sa iti dau inima toata sa-i astupi gaurile ca altfel s-ar putea sa iasa dragostea din ea .

Vorbe care dor...

Exista cuvinte
care ranesc mai adanc decat lama unui pumnal.
Inainte de a le rosti
de a vedea siroind sangele
si a incerca mai apoi din rasputeri
sa vindecam rana facuta,
nu ar fi mai bine sa le reprimam in fasa acolo,
in salasul in care s-au zamislit?
De cine depinde?
Si daca de noi, de ce nu reusim intotdeauna?

In copilaria timpurie eram mereu nelamurita cu privire la sintagma "limba ascutita". Si cu toate ca era folosita pentru personaje naturale, mereu imi inchipuiam ca este vorba de ceva groaznic, de monstri, care folosesc asta ca pe o arma teribila... Poate ca nu eram prea departe de adevar, cert este ca unele remarci si pareri despica tesutul pana la suflet...
Pareri de rau vom avea intotdeauna insa orice poate fi iertat. Important este sa constientizam greseala, niciodata nu este prea tarziu pentru iertare, chiar daca survine in ultima clipa a vietii...

MASCA

Aseara,am vazut pe un post TV,cateva secvente din filmul MASCA;mi-au ramas in minte cuvintele lui Ace Ventura-purtatorul mastii-"...cu ea pot fi oricine si ORICE vreau"...

Si nu pot sa nu fac legatura cu mastile din carnavalul vietii noastre...

Ce ne-am face fara masti? Daca nu le-am purta am fi noi insine, incapabili sa mintim… Suna ciudat, nu? Insa cine stie cum ar fi o lume plina de sinceritate pura? De cand am invatat ca nu sunt singura persoana din lume care se foloseste de aceste masti, am deprins obiceiul sa studiez oamenii. Am studiat oamenii, urmarindu-i, vorbind cu ei, peste tot unde am avut ocazia. Si am inceput sa cred ca in spatele tuturor mastilor, al machiajului, al zambetelor si rasetelor, al indiferentei, ironiei si sarcasmului se afla cu totul si cu totul altceva…
Nu de putine ori am avut surpriza sa constat ca in spatele unei duritati de neclintit se ascunde un suflet de milioane… o persoana buna si foarte sensibila… In spatele unei aparente indiferente exista un om extrem de usor de ranit… ca in spatele unor zambete largi se ascund mii de lacrimi… Oare cati din cei care sunt inconjurati de o multime de oameni, care de obicei sunt cele mai vesele persoane, sufletul petrecerilor… nu sunt de fapt foarte tristi?
De multe ori am judeca gresit anumiti oameni din cauza rolului pe care si-l l-au impus sa il joace pe scena vietii… am pus eticheta de “scorpie” unor suflete mari… si am fost pacalita de niste persoane de un egoism imens si o putere foarte mare de a se folosi de oameni doar fiindca pozau in victimele sortii…
Uneori am indragit extrem de mult masca… refuzand sa cred ca se ascunde altceva in spatele ei… am indragit-o atat de mult incat atunci cand a picat am refuzat sa cred ca ceea ce vedeam (simteam) este adevarat… totusi cand am acceptat ca a fost doar o masca (iar acceptarea a durut)… eu mi-am pictat mai bine masca in culorile sarcasmului si ale indiferentei… nu am ales masca care sa ma flateze in vreun fel… am ales masca care sa nu permita sa fiu atinsa… sa indeparteze pe oricine incerca sa priveasca dincolo de ea…